multe lucruri frumoase si colorate

un magazin cochet si plin de culoare

eu si draga mia Linda :* (ai mai vrea o trufa,nu?;))

claudia incantata de noii cercelusi marca “happy colours ”

Mara, un copilas tare scump, care a insufletit locul

A iesit destul de bine interviul. Cand am ajuns acolo mi-au trecut emotiile:)

Am postat niste poze sa va faceti o parere. Enjoy!

Pe data de 4 iunie am fost invitata la o emisiune matinala la postul “National Tv”.

Emisiunea va incepe la ora 10. Sper sa nu am emotii prea mari. Sa imi tineti pumnii!

Saptamna luminata am intampinat-o cu zambetul pe buze si cu mult entuziasm, si asta nu pentru ca as fi o persoana prea religioasa, ci din simplul motiv ca aveam sa imi intiparesc in minte si in suflet cateva locuri de neuitat, locuri demult uitate, pierdute in timp si prin sufletele oamenilor, dar ramase cumva ca o amprenta a frumosului si a autenticului. Am plecat la drum cu gandul ca voi vedea niste biserici despre care am studiat la facultate, si m-am intors cu mai mult decat un simplu gand despre NISTE biserici. Transilvania e un loc greu de descris. Simplitatea frumosului te lasa fara cuvinte, te invaluie si te face sa te pierzi… Cand am inceput sa parasim zona Bucurestiului, austera, lipsita parca de atingere umana si emotie, am lasat autostrada Bucuresti –Pitesti sa ne poarte… sa ne poarte spre locuri unde sa gasim si unde sa ne regasim, acele simtaminte uitate, pierdute sau inca necunoscute. Transilvania ne-a primit voioasa, cu un soare bland, cu multa culoare pe fatadele caselor si in sufletele oamenilor. Am uitat de unde venim, de Bucuresti, de scoala si de orice alt lucru care ne-ar fi putut lua gandul sau care nu ne-ar fi lasat sa fim atenti la ce se intampla. In prima clipa in care zaresti o biserica fortificata , te impresioneaza prin introvertirea ei. Ai impresia k nu vei putea trece niciodata de acele ziduri groase, inalte si imbracate intr-un alb ce poarta parca povara atator ani, ploi, ninsori, bulgari de zapada, palme de copii, atingeri de batrani care abia se mai tin pe picioare si cauta un sprijin, macar fizic… Si totusi un alb curat, atat de curat incat nu te lasa indiferent, te cheama, sa il simti si sa il cunosti si tu, in felul tau personal, neingradit si liber…daca ai inima deschisa, atunci si portile ei se vor deschide, si te vor lasa sa vezi si partea interioara, sufletul protejat de ziduri inalte si groase, si care nu te lasa sa vezi dincolo, de teama ca nu ai putea intelege sau simti, de teama unei eventuale dezamagiri. Multi doar vad, si incearca sa inteleaga. Multi vad prea mult si inteleg prea putin. Si prea putini inteleg, fara sa vada prea mult. E de ajuns sa zaresti o muchie tesita a unui turn, ca sa iti dai seama ca verticalitatea unei biserici poate fi miscata de dorinta de mai mult, de pamant si avutie, e de ajuns sa vezi o fereastra mica, pe unde abia patrund cateva raze de soare si o gura de aer proaspat, k sa iti dai seama ca viata poate depinde de o gaura intr-un zid, e de ajuns sa ajungi sus in turn, sa privesti in jur, lasandu-ti toata increderea pe o grinda subreda de lemn, si sa realizezi ca pentru a ramane sus, altii trebuie sa cada jos(scuze de pleonasm). Dar e oare de ajuns sa captezi niste momente intr-un aparat, niste contraforti, ferestruici, porti de lemn pentru a te identifica cu acea biserica, pentru a simti eternitatea atator clipe? O fotografie e un popas al sufletului intr-o oaza de liniste, unde ai doar tu acces, unde iti stabilesti singur limitele, intensitatea vantului si caldura razelor de soare. Pentru o clipa, care poate sa se transforme intr-o inlantuire de clipe, te pierzi intr-un loc sau te regasesti in el, iti aduci aminte, incerci sa intelegi mai mult,sa descoperi mai mult decat ai facut la fata locului, sau doar sa ii citesti in continuare poezia, plina de lirism sau exaltare. Pentru cateva momente te simti frustrat…poate ar fi trebuit sa fac mai mult decat niste simple poze, poate autenticitatea unui loc sta mai mult decat in niste simple imagini. Ele poarta doar haina amintirilor si ni se arata noua, de fiecare data sub alta forma. Sau poate ca ea e aceiasi si numai noi o vedem diferit, sau poate ca fiecare o vede in felul lui. Ce ciudat ar fi ca eu sa vad turnul rosu, cu un acoperis tuguiat si invelitoarea mancata de carii si putrezita de ploi, iar altcineva sa vada turnul alb, imaculat, cu un acoperis usor inclinat si cu o invelitoare noua de sita. Si pana la urma e doar o imagine, o imagine a timpului, iar noi ar trebui sa trecem de acea imagine, si sa intelegem timpul, care a trecut peste acel turn, prin el si o data cu el. Ce a lasat acolo si ce o sa duca mai departe. Iarba din jurul lui va continua sa creasca de la an la an, la fel de verde, mov, maro sau cum o vede fiecare, dar va continua sa fie patura calduroasa pe care se astern anii. Turnul va vegehea in continuare asupra sufletelor ce traiesc in case colorate, anuntand din cand in cand, prin batai lungi de clopot, intalniri de spulberare a singuratatii si incredintare in puterea divina. Biserica le va aduna si le va ferici ziua prin acorduri de orga si vorbe intelepte, intelese sau doar ascultate. Zidul va proteja in continuare amintirile, patura calduroasa, vorbele intelepte, puterea divina si speranta sufletelor insingurate ale oamneilor de aici…